Pe platoul pichetului de grăniceri, în genunchi, cu palmele umflate și spatele învinețit de bastoanele ofițerului anchetator, fratele meu, George Lascău și ‘’tata Moise’’ (cum îl numeau cei apropiați pe fratele Moise Ardelean, tatăl președintelui Cultului Creștin Penticostal din România), primiseră ordinul să-și facă ultima rugăciune că vor fi împușcați. Erau învinuiți că au facilitat ‘’trecerea fruduloasă’’ a frontierei pentru fratele meu mai mic, Nelu Lascău și a lui Dan Ardelean, fiul fratelui Moise.
Nu i-au împușcat, dar i-au schinghiuit ore în șir și i-au bătut măr. Când am văzut palmele fratelui meu a doua zi, m-am cutremurat. Arătau ca gogoșile. Zile la rînd n-a putut ține de volanul mașinii.
Pentru că știam că telefonul lui și al meu era ascultat, l-am sunat și am tunat și fulgerat împotriva bestialității și cruzimii grănicerilor români și a securității și i-am promis că voi informa Europa Liberă, Congresul și Senatul american. Am rostit o serie de nume de senatori pe care-i cunoașteam și am amenințat că lumea întreagă va afla de faptele acestea odioase.
A doua zi, după telefonul meu, George a fost chemat la Securitatea din Arad. Spre suprinderea lui s-au purtat mult mai omenește cu el, și i-au comunicat că ei rezolvă problemele din țară și nu senatul american și că ar face bine să-I spună adevărul acesta și fratelui lui din Oradea. Ostilitățile în cazul acela au încetat.
În fața tragediei familiei Butnariu, căreia i s-au răpit cei cinci copii, aud și citesc tot felul de reacții. Fiecare are dreptul la opinie, dar constat înclinația noastră spre tăcere și lipsa de acțiune. Îndemnăm oamenii să de roage și nu e rău. Ca biserică ne rugăm mereu pentru această familie și nu este nicio rugăciune în familia mea să nu-i pomenim. Dar este oare suficient?
Studiind Scriptura, constatăm că Dumnezeu a cerut o impletire a rugăciunii cu acțiunea. Rugăciunea nu este doar rostirtea unor vorbe și o așteptare pasivă după rostirea lor. Este rostire și acțiune pe direcția rugăciunii. Tocmai aici ne dovedim credința, nu prin așteptate ci prin acțiune.
În altă ordine de idei, răul se teme de lumina adevărului. Familia a fost avertizată de agitația de pe media socială. Înseamnă cu naziștilor din această organizație de răpit copii nu le este totuna la publicitatea actului lor samavolnic. Asta înseamnă că publicitatea în acest caz are rezultate. Demonstrațiile în fața Ambasadei Norvegiei la București și în alte state ale lumii nu rămân fără răsunet. Ambasadorul, care dă note informative de câteva ori pe săptămână este obligat să menționeze tensiunea din stradă în legătură cu acest caz.
Imediat după tragedia de la Kolectiv, o serie de culte din România, și cel penticostal, au dat communicate în legătură cu evenimentul, exprimându-și compasiunea și oferindu-și sprijinul. Frumos. Mirarea mea este că în acest caz nu se dă niciun comunicat din partea cultelor creștine din țară. Nu am motive să cred că ei nu fac nimic, ci constat doar lipsa unor astfel de documente publice. Chiar dacă sunt doar 5 copii răpiți și nu 60 de tineri morți, situația este tot gravă și periculoasă. Cinci copii vor fi îndoctrinați ori ca atei, ori ca homosexuali de o societate degradată moral. Ei nu vor mai vorbi limba părinților lor și nu vor mai cunoaște adevărata dragoste de mamă.
Apelul meu la o demonstrație în fața Ambasadei Norvegiei din București a sunat în pustiu, cu toate că am cunoscut cu această ocazie oameni de mare inimă, gata să facă sacrificii.
Lipsa unor luări publice de poziție din partea cultelor evanghelice mă îngrijorează. Unii îi scuză că nu vor să-și discrediteze capitalul de încredere. Apărându-l pe cel nevinovat, sărind în apărarea celui nedreptățit, nu-ți discredintezi capitalul de încredere ci îl întărești, îl consolidezi. Oamenii vor investi mult mai multă încredre într-un lider care le apără interesele, decât într-unul care tace și nu face nimic.
Am să parafrazez spusele pastorului protestant Martin Niemoller:
‘’Când Hitler i-a atacat pe evrei, eu nu eram evreu, de aceea nu mi-am riscat capitalul de încredere și n-am zis nimic. Când Hitler i-a atacat pe catolici, eu nu eram catolic, și de aceea nu mi-am riscat capitalul de încredere și n-am făcut nimic. Când Hitler i-a atacat pe cei din sindicate, eu nu eram sindicalist așa că nu mi-am consumat capitalul de încredere și n-am spus nimic. Când Hitler m-a atacat pe mine și Biserica Protestantă – nu mai era nimeni care să-și discrediteze capitalul de încredere și să ne apere.’’
Ca să ne trezim, este nevoie să așteptăm până vor veni după copiii și nepoții noștri?
‘’Singurul lucru necesar ca răul să triumfe este ca oamenii de bine să nu facă nimic.’’ (Edmund Burke).