Viața pământească, moartea și Învierea Mântuitorului sunt cuprinse uneori în expresia „stările lui Isus Hristos”.
Această expresie este folosită de teologi pentru a arăta diferitele relații pe care le-a asumat Domnul Isus în raport cu Legea lui Dumnezeu, în beneficiul omenirii, cu primirea autorității asupra acesteia și a gloriei pentru Sine Însuși.
De obicei, sunt recunoscute două stări însușite de Hristos: umilirea și glorificarea sau proslăvirea.
Umilirea a presupus o serie de pași care au însemnat coborârea de la înălțimea gloriei pe care o avea la Tatăl, până la moartea pe cruce.
După împlinirea misiunii pe care a asumat-o, Mântuitorul a revenit, după Înviere, la starea de glorificare pe care o părăsise atunci când S-a coborât din Cer.
Umilirea Fiului lui Dumnezeu a început din momentul întrupării Sale. Venind pe pământ, El a renunțat la prezența imediată a Tatălui și a Duhului Sfânt, la proslăvirea pe care I-o aduceau îngerii. Mai mult decât atât, a luat chipul unui rob, al unui servitor. S-a născut într-o familie modestă, într-o localitate fără renume. Și mai mult decât atât, a intrat în lume în condițiile unui staul cu animale, așezat în iesle. Împrejurările nașterii Sale exprimă cel mai bine starea de umilire pe care a asumat-o. Însușirea condiției umane a presupus experimentarea oboselii fizice, a durerii și a suferinței, a foamei, a trădării, a respingerii și abandonării de către cei mai apropiați Lui. A trecut prin dezamăgire, descurajare și zbucium sufletesc, toate specifice oamenilor. De aceea, se poate recunoaște că umanitatea Sa a fost deplină.
Cea din urmă treaptă a umilirii Domnului Isus a reprezentat-o moartea Sa prin răstignire, urmată de îngropare. Cel care era Creatorul, Dătătorul vieții pământești și, mai ales, al vieții veșnice, ceea ce presupune biruința asupra morții, a acceptat să Se supună morții biologice, pentru a oferi „plata” pentru păcatul întregii omeniri. În condițiile în care El nu a comis nici un păcat.
Demnitatea întreită a lui Hristos-Mesia, de Profet, Preot și Împărat a fost ofensată în scurta perioadă finală a existenței Sale pământești. Astfel, statutul de Profet I-a fost tratat cu ironie de către soldați în timpul judecării Sale înaintea marelui preot iudaic:
„Atunci L-au scuipat în față, L-au bătut cu pumnii și L-au pălmuit, zicând: ‹‹Hristoase, proorocește-ne – cine Te-a lovit?››” (Matei 26:67-68).
Oficiul de Preot al Domnului Isus a fost pus la îndoială de către fruntașii iudeilor care au făcut remarci pline de batjocură la adresa Lui:
„Pe alții i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuși, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” (Luca 23:35).
Chiar și demnitatea de Împărat I-a fost batjocorită prin aluziile disprețuitoare ale soldaților care participau la răstignirea Sa:
„Dacă ești Tu Împăratul Iudeilor, mântuiește-Te pe Tine Însuți!” (Luca 23:37).
Până și inscripția pusă pe cruce, deasupra capului Mântuitorului, demonstra necinstirea care i Se aducea:
„Acesta este Împăratul Iudeilor.” (Luca 23:38).
În concluzie, în starea de umilire, Mântuitorul a cunoscut întruparea, suferința, moartea și îngroparea.
După împlinirea misiunii pământești, Domnul Isus a parcurs prima treaptă, fundamentală, a glorificării Sale, Învierea,de care a avut parte a treia zi, fiind eliberat din blestemul asumat prin purtarea de bună voie a păcatului întregii omeniri.
Învierea lui Hristos, componentă principală a mesajului purtat de Biserica Primară („Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui” – Fapte 2:32) are importanță supremă din mai multe puncte de vedere:
1. Reprezintă învățătura de temelie a credinței creștine, fiind o parte esențială a Evangheliei.
Validitatea credinței creștine este determinată de Învierea Domnului Isus:
„Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.[…] Şi, dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi.” (1 Corinteni 15:14, 17, 18).
2. Are un rol determinant în aplicarea mântuirii celor credincioși
Învierea Domnului a făcut ca lucrarea Sa jertfitoare și răscumpărătoare să fie efectivă. Ca urmare, credința în Învierea Lui este o componentă esențială a primirii mântuirii:
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” (Romani 10:9).
Învierea lui Hristos a fost garanția că Tatăl a acceptat lucrarea Fiului, reprezentând pecetea satisfacției lui Dumnezeu în ceea ce privea viața și lucrarea Lui de ispășire pe care a desfășurat-o prin cruce:
„Pe Isus din Nazaret, […] pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat…” (Fapte 2:22-24).
Dacă Tatăl nu ar fi fost satisfăcut, Domnul Isus nu ar fi înviat.
3. Reprezintă manifestarea puterii divine în Noul Testament
Dumnezeu a scos cu braț puternic poporul Israel din robia egipteană. Astfel, eliberarea evreilor este considerată a fi unitatea de măsură a puterii divine manifestate în Vechiul Testament. Tot așa, eliberarea lui Hristos din lanțurile morții, prin înviere, este apreciată ca fiind unitatea de măsură a puterii lui Dumnezeu manifestată în Noul Testament. Nu era posibil ca Domnul Isus să fie reținut de puterea morții:
„Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Fapte 2:24).
Și Apostolul Pavel se referă la puterea lui Dumnezeu desfășurată în Învierea Fiului Său:
„nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Efeseni 1:19-20).
4. Este un element esențial în planul lui Dumnezeu cu privire la credincioșii Săi
Învierea Domnului a însemnat un element complementar esențial al morții Lui ispășitoare. Aceasta a făcut posibilă justificarea și mântuirea păcătoșilor, prin credință, iar Învierea a făcut ca justificarea să devină reală în folosul tuturor celor care primesc personal Evanghelia:
„Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani 4:24-25).
Învierea Domnului Isus a făcut posibilă primirea unei vieți și a unei puteri noi de către credincioșii Săi, putere prin care să trăiască și să-I slujească:
„După cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Romani 6:4).
Această putere este primită, potrivit promisiunii Lui dinaintea plecării, prin trimiterea Duhului Sfânt:
„vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” (Ioan 16:7).
Învierea lui Hristos a făcut posibilă lucrarea pe care o desfășoară în prezent pentru răscumpărații Săi. Astfel, El continuă zidirea Bisericii:
„voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18),
pregătește o locuință pentru poporul Său:
„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:2-3),
mijlocește pentru aleșii Lui:
„poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7:25),
continuă învățarea ucenicilor Săi:
„Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi.” (Efeseni 4:20-21),
Își cârmuiește poporul:
„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.” (Coloseni 1:13).
Învierea Domnului oferă o speranță vie credincioșilor:
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3),
care cuprinde întoarcerea Lui pentru a-Și lua Mireasa, precum și evenimentele care se vor petrece odată cu revenirea Sa:
„Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1:5).
Totodată, Învierea Domnului Isus a făcut posibilă lucrarea Sa mesianică din viitor care va include domnia pe care o va exercita pe pământ timp de o mie de ani:
„Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” (Apocalipsa 20:6).
Întrucât Hristos a fost primul rod al tuturor învierilor:
„Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. […] cel dintâi rod…” (1 Corinteni 15: 20, 23),
și copiii lui Dumnezeu, născuți din nou, au garantată învierea, prin Învierea Lui:
„Hristos a înviat din morţi, […] toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui […] apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. (1 Corinteni 15: 20, 22-23).
Duhul învierii locuiește în adevărații credincioși:
„Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” (Romani 8:11).
Toate învierile care au avut loc înainte de Învierea Domnului Isus au fost doar reanimări ale trupurilor respective, care au murit după aceea, în timp.
După primul aspect esențial al stării de glorificare a lui Hristos, care a constat în Învierea Sa din moarte,
au urmat
înălțarea la Cer (Luca 24:51; Ioan 14:1-3; 16:28; 17:11; Faptele Apostolilor 1:9-11),
în prezent șederea la Dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Faptele Apostolilor 2:33; Efeseni 1:20-22; Evrei 1:3),
culminând cu întoarcerea pe pământ în glorie și putere (Faptele Apostolilor 1:11; Apocalipsa 1:7).
Realizat de Pastor George Dragoman