După ce Moise, la porunca și prin puterea lui Dumnezeu, i-a scos pe copiii lui Israel din țara Egiptului, Dumnezeu a pus deoparte anumite zile pentru a fi sărbătorită relația Lui specială cu urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov. Familia lui Iacov intrase în Egipt în condițiile de excepție, iar 400 de ani mai târziu a apărut ca o națiune formată din 12 seminții. Dumnezeu a poruncit Israelului să dedice zilele a Șapte sărbători acestei relații unice cu Creatorul universului.
Aceste sărbători ocupă un loc special în Sfânta Scriptură, fiind menționate atât în Vechiul cât și în Noul Testament. În capitolul 23 din Cartea Leviticul, sărbătorile sunt prezentate în ordinea în care prefigurează evenimente care aveau să se desfășoare potrivit Calendarului biblic.
„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele… pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte»” (Leviticul 23:1-2, 4).
Dumnezeu a intenționat ca în mod deosebit la aceste sărbători să aibă părtășie cu poporul Său. Se poate remarca faptul că aceste sărbători sunt rânduite astfel încât să prefigureze planul de răscumpărare pe care îl avea pregătit pentru poporul Său. Creatorul a dorit să pregătească inimile poporului Său prin asemănările transmise în aceste șapte sărbători.
Referitor la aceste sărbători, este util de cunoscut următoarele aspecte:
a) Au fost date națiunii Israel. Poporul evreu este poporul legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam;
b) Au fost rânduite în legătură cu anotimpurile agricole de primăvară și toamnă;
c) Datele la care au fost stabilte erau în concordanță cu calendarul evreiesc lunar în care se susținea ca anii să aibă aproximativ 354 de zile;
d) Aceste sărbători simbolizau ordinea, durata și semnificația evenimentelor majore ale planului de răscumpărare întocmit de Dumnezeu pentru întreaga omenire. Aceste evenimente aveau să înceapă cu jertfa de la Golgota, unde Domnul Isus S-a dat pe Sine de bună voie pentru păcatele lumii (Paștele), culminând cu instaurarea Împărăției de o mie de ani, odată cu a doua Sa venire (Sărbătoarea Corturilor);
e) Întrucât realitățile spirituale pe care le prefigurează în mod clar cele șapte sărbători sunt îndeplinite în Hristos, toți oamenii de pretutindeni pot beneficia de efectele lucrării Lui;
f) Participarea tuturor popoarelor la binecuvântarea asociată cu sărbătorile lui Dumnezeu, sărbători rânduite pentru Israel, nu ar trebui să fie ca o surpriză, întrucât aceasta este în conformitate cu legământul necondiționat pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, în care prevederea centrală este: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (Geneza 22:18a).
Dintre cele șapte sărbători, primele 4 implică jertfa Mielului lui Dumnezeu, Hristos care acceptă să fie răstignit pentru a plăti pentru păcatele lumii. Ultimele trei sărbători simbolizează întoarcerea pe pământ a lui Hristos Domnul care va reveni pentru a stăpâni peste popoare.
Cele șapte sărbători levitice stabilite pentru Israel și semnificația lor profetică sunt următoarele:
1) Paștele (Leviticul 23:5) – care arăta spre Hristos ca Mielul pascal (1 Corinteni 5:7) al cărui sânge avea să fie vărsat pentru păcatele oamenilor. Domnul Isus a fost răstignit în ziua de pregătire pentru Paștele evreiesc, la aceeași oră la care mieii erau fost sacrificați pentru masa de Paște din seara respectivă;
2) Sărbătoarea Azimilor (Leviticul 23:6) – care arăta spre viața fără păcat a lui Hristos, ceea ce avea să-L facă jertfa desăvârșită pentru iertarea păcatelor celor credincioși. Trupul Domnului Isus a fost pus în mormânt în primele zile ale acestei sărbători, așa cum este însămânțat un bob de grâu, în așteptarea învierii ca Pâine a vieții;
3) Sărbătoarea primelor roade (Leviticul 23:10) – care a simbolizat învierea lui Hristos ca prim rod al celor neprihăniți. „Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20);
4) Sărbătoarea săptămânilor sau Cincizecimea (Leviticul 23:16) – care era stabilită a avea loc în a cincizecea zi după începerea Sărbătorii Azimilor. Semnificația profetică a Cincizecimii era să arate spre marea recoltă de suflete mântuite și spre darul Duhului Sfânt, pregătit atât pentru evrei, cât și pentru celelalte popoare, care aveau să fie aduse în Împărăția lui Dumnezeu în epoca Bisericii (Faptele Apostolilor 2). Biserica a fost stabilită în acea zi când Dumnezeu a revărsat Duhul Său Sfânt și 3.000 de evrei au răspuns la predica lui Petru în care a proclamat pentru prima dată Evanghelia;
5) Sărbătoarea trâmbițelor (Leviticul 23:24) – care arată, după interpretarea multor credincioși, spre Răpirea Bisericii, când Domnul Isus Hristos va veni pentru a-Și lua Mireasa, Biserica. Acest eveniment al Răpirii este asociat întotdeauna în Scriptură cu sunetul puternic al unei trâmbițe (1 Tesaloniceni 4:13-18 și 1 Corinteni 15:52).
6) Ziua Ispășirii (Leviticul 23:27) – care, după interpretarea multor credincioși, arată în mod profetic ziua celei de a doua veniri a lui Hristos pe pământ. Aceasta va fi Ziua Ispășirii pentru rămășița evreiască, atunci când „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12:10);
7) Sărbătoarea Corturilor (Leviticul 23:34) – care, după părerea multor cercetători, arată în mod profetic spre promisiunea Domnului prin care El va fi din nou în Ierusalim cu poporul Său, atunci când Se va întoarce să domnească peste întreaga lume (Mica 4:1-7).
În contextul celor șapte sărbători rânduite de Dumnezeu pentru Israel, și potrivit semnificației lor profetice, Cincizecimea avea să marcheze coborârea Duhului Sfânt pentru a-i strânge laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi: „Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11:51b-52). În urma acestui mare eveniment, sistemul iudaic a fost lăsat deoparte şi a fost introdus un nou element al mărturiei: Biserica lui Dumnezeu.
Apostolii şi ucenicii au propovăduit două lucruri: că Domnul Isus S-a înălţat la Cer, fiind luat din această lume, și că El va veni din nou în lume. Pe aceste două mari fapte se baza mărturia lor, iar Ierusalimul trebuia să fie punctul de pornire al mărturiei lor, în aşteptarea puterii de Sus.
La Cincizecime, prin oferirea darului Duhului Sfânt, Dumnezeu arăta că dorește nu numai să ofere protecție celor credincioși pentru viitor, ci și să fie prezent în inimile lor. Duhul Sfânt a coborât din Cer pentru a locui în Biserică, în acel loc care a fost pregătit pentru El prin stropirea cu sângele Domnului Isus Hristos. Era şi împlinirea Cuvântului Domnului către apostoli: „nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Atunci când li s-a spus, ucenicii nu ştiau semnificaţia acelui cuvânt, dar acum era un fapt împlinit.
Pe lângă diferitele daruri împărţite pentru lucrarea Domnului, de la Cincizecime, Însuşi Duhul Sfânt a venit să locuiască nu numai în Biserică, ci şi în fiecare persoană care crede în Domnul Isus. Acest fapt este la fel de valabil astăzi, tot așa cum era atunci. El locuieşte în orice credincios care se bazează pe lucrarea completă și definitivă a lui Hristos. Privind spre acea zi, Mântuitorul a spus: „Duhul adevărului … rămâne în voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17). Aceste două mari aspecte legate de prezenţa Duhului Sfânt s-au împlinit în ziua Cincizecimii. El a venit să locuiască în fiecare creştin şi în Biserică. Dumnezeu nu numai că este pentru creștini, ci este şi în ei şi cu ei.
Articol de Pastor George Dragoman