În tumultul vieții mele pline, prin neguri și suspine.. rătăceam.

Dorințe ce de demult visate se transformau în lacrimi.. și-n mine, se năștea un dor adânc, de Tine.

Nu Te știam, știi bine, căci viața mea părea desprinsă din scenarii neștiute de oricine. Pereții goi și sufletele triste răpit-au bucuria din mine, iar sufletu-mi tânjea după un gram de fericire.

Am început să caut sensul, am început să strig. Am hoinărit de-a lungul pustiului umbrit. Am mers, am plâns, am zis c-am să renunț și am luat la pas al inimii avut.

Cumva, într-o zi, când crezul mi-era șters, speranța când mi-era străină, am renunțat. Am zis ca nu e chip să aflu fericirea, am zis ca nu e om să aline așa durere. Am zis ca nu-i nici Dumnezeu, ca nu-i iubire, ca viața e decât o amăgire. Am plâns, sperând ca suferința să-mi fie de soartă curând curmată și liber să pot spune c-am murit o dată.

Și atunci când sufletul mi-a obosit, când lacrimile amare au secat, închis-am ochii. Speram momentul mult visat, sa plec de aici odat’..

Dar când în liniște-am pășit, un susur blând m-a copleșit. Simțeam cum inima-mi învie, vedeam cum Tu pășești spre mine. Cu zâmbet larg și glas duios, mi-ai spus ca n-am să pier fără folos. Mi-ai arătat calea senină, cu drag mi-ai dat în dar Lumină. Ai pus în mine un dor nespus, să fiu cu Tine, acolo, Sus.

Articol realizat de Cristina Dragoman