Speranţă? Un cuvânt mare, ce capătă putere când e spus tare, cu credinţă. Dar… credinţă în ce?

Trăim vremuri grele, mare durere e sub stele. Oriunde priveşti, plânsete găseşti. Oameni chinuiţi, familii de robiţi… Ne învârtim în cerc şi nu ştim că drumul pe care am apucat… e greşit. Ne-am pus nădejdea în putere, puterea lumii acesteia, sperând la un viitor mai bun. Dar ce au împlinit?

Ne-am pus nădejdea în oase îmbălsămate, morminte veşnic dichisite. Am ajuns să credem în minciuni, în false promisiuni. Facem compromisuri, afaceri şi mişmaşuri. Rănim uşor şi cumpărăm sufletul cu bani. Speranţa.. ne e pusă speranţa la încercare?

Teorii înşelătoare, fapte fără explicaţii şi absurde. Toate se adună în minţile ameţite de îngrijorare şi creează degradare. Nu mai înţelegem rostul vieţii, haosul ne aruncă-n disperare. Ne luptăm să supravieţuim, ne facem dreptate cu pumnii şi cuvinte tăioase. Mă întreb… E încă vie speranţa în noi?

Omul nu mai vrea să audă de religie, de biserică. Dar cel mai dureros, de Isus. El nu pricepe că doar Acolo găseşte alinare! Nu e forţă, putere şi domnie pe acest Pământ să poată da sens şi scop vieţii acesteia. Nicio stăpânire nu-i atât de măreaţă să poată aduce bucurie, să poată reaprinde Speranţa.

De ce? Pentru că singura nădejde e Domnul Isus! Fără El, „Totu-i deşertăciune şi goană după vânt”! E Cel ce dă culoare vieţii. El e Speranţa noastră! 

Articol realizat de Cristina Dragoman